Cu Selma mă știu din facultate. Eram în același an, dar la grupe diferite, așa că nu ne-am intersectat prea des, mai mult la cursuri (pe care, sinceră să fiu, nu le frecventam prea des). Înfățișarea ei puțin exotică și numele nemaiîntâlnit până acum, au făcut ca ea să nu dispară din amintirile mele (au trecut totuși aproape zece ani de atunci); bine, cred că au ajutat și întâlnirile destul de dese, la diverse evenimente din oraș, unde de fiecare dată ne zâmbeam și povesteam fiecare ce a mai făcut.
Selma este o tipă faină, în vârstă de 31 de ani (recent împliniți), mereu cu zâmbetul pe buze, care are în societate o multitudine de roluri: fiică, soră, colegă, prietenă, mătușă și, mai nou, nană. „Am două finuțe după care mă topesc mai tare ca după ciocolată. Iar eu sunt cea mai mare iubitoare de dulce de pe pământ.”
De trei ani face parte din echipa de HR a companiei de IT, Levi9, unde își petrece cea mai mare parte a zilei și simte că alergarea vine ca o completare fericită a muncii la birou.
Iubește să facă sport și primește de la acesta și relaxarea și deconectarea de la cotidian pe care o căutăm cu toții. În plus, nu dă înapoi atunci când se ivește o provocare.
Îi place să își înceapă ziua cu o alergare dimineața, apoi să-și bea cafeaua cu colegii din echipa ei fantastică, iar după stă cu ochii în laptop până la 18.00. De fapt și după 18.00, dar doar pentru serialele ei preferate. (În prezent urmărește „Las chicas del cable”, un serial spaniol, în care acțiunea are loc în 1920 și pe care ni-l recomandă :D)
Deși nu pare la prima vedere o mâncăcioasă, momentul ei preferat al zilei este prânzul, când îi place să experimenteze în bucătărie, chiar dacă nu se consideră o mare bucătăreasă.
Starea de urgență a simțit-o ca pe o perioadă de incertitudine, cu momente neplăcute care au declanșat stări de teamă, nesiguranță, anxietate. Cu toate acestea a reușit să își îndrepte atenția spre lucrurile bune pe care care le-a primit: mai mult timp pentru ea, timp să facă și să se bucure de orice activitate fără grabă, a reușit să se organizeze mai bine și chiar să alerge mai des decât înainte.
Acum lucrează de acasă, ca majoritatea persoanelor care fac muncă de birou și, cu toate că are o echipa minunată, cu care încearcă mult să aducă viața din birou în lucrul de acasă: își beau cafeaua împreună, au call-uri de relaxare, fac lucruri împreună, simte că nu e același lucru și tânjește după perioada de dinainte.
Probabil cel mai ciudat și dificil lucru din perioada stării de urgență a fost că și-a văzut familia doar în video call-uri, la fel cum a fost, probabil, pentru cea mai mare parte dintre noi.
Când am întrebat-o ce înseamnă pentru ea normalitatea, Selma mi-a mărturisit că pentru ea normalitatea e ca o stare de echilibru, în care e mulțumită de felul în care decurg lucrurile în viața ei și că în contextul actual a ajuns acolo în momentul în care a reușit să se adapteze noilor norme, după ce a reușit să depășească stările neplăcute generate de scârba de COVID.
Primii pași în alergare i-a făcut la îndemnul bunei ei prietene, Raluca Moiseanu, care era un om minunat al comunității și care se implica în multe proiecte, iar preferatele ei erau, de departe, cele de caritate. Datorită unor evenimente nefericite, Raluca nu mai este printre noi și chiar dacă îi simte lipsa, Selma știe că o susține de fiecare dată.
Alergarea pe stadion a încântat-o. S-a simțit grozav când și-a demonstrat că s-a îndoit degeaba de ea. După ce a alergat cele 13 ture de stadion, încântată că și-a depășit limitele, Selma și-a cumpărat o pereche de adidași și s-a pregătit emoțional pentru cursă.
Primul proiect pentru care a alergat aparținea Fundației Comunitare și era un cros de 5 km (o provocare foarte mare pentru cineva care nu mai alergase decât după autobuz „și atunci alergam doar dacă eram sigură că o să îl prind”).
Pregătirea pentru cros a fost pe repede-înainte, neavând prea mult timp pentru antrenamente. A apucat să alerge doar de câteva ori, pe stadion înaintea competiției. Fiindcă nu avea încălțămintea potrivită, a alergat prima dată în teniși, iar a doua zi a plătit un preț destul de scump: gleznele extrem de umflate.
Fiind competitivă din fire, la început punea multă presiune pe ea să atingă anumite obiective. Era mereu cu ochii pe ceas, asigurându-se că aleargă într-un ritm optim. Între timp lucrurile s-au schimbat și se bucură mai mult de experiența alergatului.
Atunci când nu aleargă într-o competiție, ci pentru o anumită cauză, scopul ei se conturează puțin mai clar și asta o face să își împingă limitele.
Pentru evenimentul Autism 24 și-a propus să reziste cât mai mult pe traseu, chiar dacă nu avea definit clar ce înseamnă mult. Ultramaratonul a durat 24 de ore, nu avea o rută bine stabilită și alerga singură, nu trebuia să treacă vreo linie de finish.
Despre Autism 24 Marea Neagră, pot să vă spun că e un ultramaraton organizat de o asociație din Constanța, al cărui scop este cu scop caritabil. S-a dorit și se dorește adunarea cât mai multor fonduri care vor fi direcționate către copiii diagnosticați cu autism și nu numai, donațiile mergând la mai multe persoane aflate în nevoie.
S-a alergat simultan în mai multe orașe din țară, fiind înscrise 45 de echipe, cu aproximativ 900 de alergători.
După cum era de așteptat, ziua competiției a venit cu mari emoții. Nu avea un traseu bine stabilit în minte, așa că a alergat după cum i-a dictat inima (și mai ales în căutarea umbrei). Mereu a fost în legătură cu organizatorii, dar și cu prietenii, care o încurajau și fără de care nu crede că ar fi reușit să termine cursa.
Prietena ei, Alina, este cea care i-a oferit suport și energie și la propriu și la figurat, ea fiind cea care i-a adus geluri, apă, batoane și tot ceea ce a avut nevoie ca să reziste.
A alergat pe Splai-Dacia-Metalurgie-Ciric, unde a reușit să termine cei 42 de km (distanța care trebuie parcursă pentru un maraton), iar apoi a făcut o pauză și a continuat pe Copou. Picioarele au mai ținut-o încă 5 km, după care nu au mai ascultat-o. Durerea era mai mare decât putea ea suporta și a decis că este momentul să se oprească.
„Nu regret nimic. Da, mă doare totul, dar bucuria overall este mult mai mare decât durerea. Faptul că am adunat mai mult de 250 de km donați, faptul că mi-am împins limitele și am reuști să alerg primul maraton, este mai mult decât satisfăcător.”-
Selmei i-a plăcut mult la Autism24. Îi este recunoscătoare lui Adrian, organizatorul evenimentului pentru că i-a scos în cale această provocare și promite că va participa și la anul. Numai bine, va avea mai mult timp la dispoziție pentru antrenamente intense și poate nu va mai fi necesar să stea în izolare.
Selma spune despre ea că e o alergătoare amatoare, dar știm cu toții că a onorat fiecare dintre cei 250 de km donați cu dedicare și entuziasm, chiar dacă nu a reușit să îi alerge pe toți (era imposibil oricum să alerge 250 de km în 24 de ore).
Când am vorbit despre planurile de viitor, Selma mi-a recunoscut că nu îi place să își facă planuri. Își dorea mult să alerge un maraton până la 30 de ani. A reușit, la 30 de ani, 12 luni și 4 zile.
Tot ceea ce își dorește pentru viitor este să devină o versiune mai bună a ei, să fie sănătoasă, atât ea, cât și cei dragi ca să se poată bucura unii de alții și să călătorească.
Cei care doresc sa doneze pot accesa link-ul acesta pana pe 27 septembrie.
Leave a Reply